Atunci cand pierdem ceva important…
aprilie 13, 2008
Am ascultat azi o prietena, cum povestea despre durerea pe care o avea in urma pierderii unei relatii. La un moment dat mi-a spus: Ce voi face? Nu am loc de munca, m-am certat nu demult cu prietenele mele si acum nici macar prieten nu am. De ce sa mai traiesc?
Sa ne gandim pentu o secunda: ce se spune intr-o astfel de situatie? voi ce spuneti de obicei?
Sunt sigura ca multi dintre voi ati fost martori la astfel de discutii. Atunci cand un prieten/o prietena are o durere, suntem tentati sa ii spunem lucruri pozitive. Ca va fi bine… Ca va trece… Ca va avea un alt prieten…
Si cum credeti ca se simte cealalta persoana ascultand aceste lucruri? Mai bine? NU.
In momentul acela, ea are nevoie doar sa fim acolo. Nu trebuie sa ii spunem ce sa faca. De obicei stie… Dar ACUM nu e momentul sa se gandeasca la acest lucru…. la viitor… in acel moment trebuie sa isi dea drumul. Sa se gandeasca la ce frumos a fost, ce multe lucruri a primit de la celalalt si ce i-a oferit. Sa simta durerea… Sa o cuprinda… Iar noi ca prieteni, avem datoria sa o lasam. Sa nu o oprim din plans. Sa nu ii dam sfaturi peste sfaturi. Ci doar SA FIM ACOLO.
In literatura de specialitate s-au evidentiat niste stadii prin care trece individul atunci cand pierde ceva / pe cineva important: partenerul de viata, un membru al familiei, sanatatea, etc.
Se mai numesc si stadiile doliului, acesta reprezentand un grup de emotii si reactii prin care trecem in cazul unei pierderi (moarte, despartire, etc).
Aceste stadii sunt:
- negarea - “Nu pot sa cred ce mi se intampla!”
- furia - “De ce eu? Nu e corect sa mi se intample!”
- negocierea - “S-a intamplat dar…. Oare cum as putea sa schimb? Oare se va intoarce?”
- depresia, tristetea - “Asta e. Nu mai pot face nimic.”
- adaptarea, acceptarea - “E ok. Mi-a trecut. Merg mai departe.”
Pentru ca individul sa ajunga in stadiul acceptarii, el trebuie sa treaca prin aceste stadii. In cazul in care nu trece, exista sanse ca aceasta trauma sa nu fie rezolvata, si el sa ramana cu diferite probleme care in viitor ii pot cauza greutati.
Mai jos aveti o imagine cu stadiile doliului:
Sa ne intoarcem acum la intrebarea mea de la inceput: Ce ii spunem unei persoane triste? Care nu mai vede rostul vietii din cauza perderii? Care plange? Daca o oprim din plans sau ii spunem lucruri frumoase, de fapt nu o lasam sa treaca prin acele stadii. Ceea ce poate fi periculos.
Care este deci reactia ta?
x
(poze: robinhoodofindiemusic2.blogspot.com si armchairadvice.co.uk/bereavement/emotional/responses.asp
aprilie 13, 2008 at 9:34 pm
M-am gandit de multe ori, cred ca in momentele alea noi, ca prieteni, avem parte de cea mai dureroasa tacere. Si cat de greu e sa ii spui “plangi”, chiar daca stii ca exact asta trebuie sa faca…
Bun post.
aprilie 14, 2008 at 6:20 am
@Andrei Rosca
Asa este, atunci “avem parte de cea mai dureroasa tacere”. Acel sentiment de neputinta ne doare cel mai mult. Ca am “face” schimbarea chiar si in locul lui…si nu putem, pentru ca el tb sa faca pasul.
De multe ori ne dorim ca el sa inceapa schimbarea chiar in acel moment pentru ca avem impresia ca astfel ii va trece durerea. Ceea ce e gresit. Nu ii va trece, doar in timp, si trecand prin acele stadii “ale shimbarii”, stadii “ale vindecarii”.
Mersi!
aprilie 14, 2008 at 7:55 am
Da. In momentele alea, cei ce sufera vor sa sufere, sa se consume, sa planga si sa ramana limpezi.
aprilie 14, 2008 at 8:15 am
@Andrei Rosca Stiu persoane care au mers mai departe de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Si dupa moarte unei persoane importante, si dupa terminarea unei relatii de multi ani. Iar in ziua de azi au atacuri de panica si avanseaza spre depresie. Din pacate ca asta-i rezultatul.
aprilie 14, 2008 at 11:53 am
Sunt fericita ca am gasit blogul tau! E extraordinar.
duce si la schimbarea de statut…care este cel mai greu de acceptat si…de adaptat.
Cred ca in aceste momente, o persoana va auzi ceea ce isi doreste sa auda.
Eu sunt studenta la psihologie, dar nu pot spune ca stiu prea multe. Poate din experienta de viata, din momentele in care am fost langa cineva in aceste situatii, sau din experientele proprii…pot trage aceasta concluzie. De cele mai multe ori, pierderea unei persoane importante (iubire, dependenta…
De ce spun ca o persoana va auzi ceea ce vrea sa auda? Pentru ca in momentul dificil al pierderii, apare in fiecare om atat o doza de vulnerabilitate, cat si o doza mai mare sau mai mica de paranoia. Este foarte riscant sa recomanzi un anumit lucru. In functie de stadiile doliului, as incerca sa ma adaptez la starea persoanei si, nuantat, sa incerc sa o ajut sa o depaseasca.
Asadar nu ne ramane decat sa ne dorim sa avem langa noi pe cineva care sa ne sustina. Mentalitatea romanului face ca recomandarile unui psiholog sa fie respinse violent: nu sunt nebun.
aprilie 14, 2008 at 12:48 pm
@aureen
“Este foarte riscant sa recomanzi un anumit lucru.”
Eu as spune chiar ca este periculos…
“In functie de stadiile doliului, as incerca sa ma adaptez la starea persoanei si, nuantat, sa incerc sa o ajut sa o depaseasca.”
Acesta este cea mai buna solutie. Si pentru cei care nu stiu stadiile doliului, le-as spune ca e bine doar sa fii acolo si sa nu oferi rezolvari la problema.
aprilie 14, 2008 at 1:05 pm
Plansul are rolul sau. Dar sa nu fie un plans etern. Aici e cheia. Eu cred foarte mult in gandurile pozitive.
De multe ori, oportunitatea apare sub forma unui necaz, a unei situatii ce nu este pe gustul nostru. Am trait asemenea momente. Si mi s-a demonstrat ca “partea plina a paharului” face minuni
.
Hmm…acele persoane merg acum spre depresie? Te cred. Dar e si vina lor. In sensul ca pana la urma s-au lasat cuprinse de gandurile negative. E o lupta dura aici. Dar daca o castigam, nimic nu ne mai sta in cale. In calea fericirii.
Ai abordat o tema foarte interesanta, Szerena!
aprilie 14, 2008 at 1:08 pm
Ma bucur ca nu am spus nici o tampenie majora
aprilie 14, 2008 at 3:41 pm
Trecerea in eternitate a unei persoane dragi / cunoscute sau despartirea de cineva drag ne transcende parca intr-o alta dimensiune, straina, necunoscuta si rece pentru noi, ne uitam in oglinda si nu mai suntem noi, nu ne mai recunoastem, devenim un portelan plin cu lacrimi iar sufletul inmaracinat se vestejeste precum o lalea lasata prada razelor soarelui.
Am fost si am trecut prin stadiile enumerate de tine, Szerena. Negarea, furia, negocierea, tristetea, acceptarea. As adauga uitarea si regasirea …
Ca prieten, intr-o astfel de “criza” poti face multe, doar fiind acolo pentru el / ea si plangand odata cu individul. Impartasind necazul, impartind durerea, dedubland lacrimile …
M-as aventura si as zice ca ar mai fi o solutie : da’i de “lucru” nefericitului…
Cel putin, eu asa am facut … m-am “ingropat” in necazurile altuia si astfel mi-am alinat durerea mai usor, am uitat mai repede, am mers mai departe pe drumul altui nefericit, pe al meu drum ingropandu-l definitiv..
aprilie 15, 2008 at 7:23 am
@Ovidiu Miron
Sunt de acord cu gandirea pozitiva. Doar ca, in anumite situatii individul pur si simplu nu e capabil sa faca o schimbare…. asta daca a lasat suferinta sa-l cuprinda. Si cateodata e ok sa-l cuprinda.
Gandirea pozitiva poate fi ok, daca vine din suflet…. dar poate fi si o “masca”, o incercare de a nega tot ce e negativ. Caz in care nu e varianta cea mai buna.
@Calibro
Parerea mea fata de “a-i da de lucru”, este ca s-ar putea sa ajunga tot la negare. Multi oameni “se refugiaza” in munca, in distractii, in prieteni, etc, in loc sa isi rezolve problemele. Cateodata tb sa ne uitam in oglina, si sa recunoastem ca ne doare.
Si noi ca prieteni “sa-i dam de lucru” doar dupa ce a trecut o perioada de la trauma.
aprilie 15, 2008 at 11:55 am
Poate este mai bine refugierea in altceva sau in altcineva decat niste amintiri triste care macina salbatic sufletul in continuu … in timp, respectivul va uita, in acest proces psihologic intrand si negarea …
Sa te uiti in oglinda, poate declansa un efect devastator si anume sinuciderea, este un teren deosebit de periculos.
In acest caz, as merge pe un ajutor extern si necunoscut si anume, terapia.
Aici e domeniul tau, Szerena, go …
aprilie 15, 2008 at 1:26 pm
@Calibro
Mda, as spune ca refugierea e ok intr-o anumita masura sau in anumite situatii speciale.
Stadiile de care vorbeam in articol, se intampla in situatia fericita, normala, etc. Se poate ajunge la sinucidere in cazul devierii de la “rezolvare”, in cazul negarii sau in cazul in care individul sta prea mult in stadiul depresiei si nu mai iese de acolo. Atunci intr-adevar se necesita ajutor terapeutic.
aprilie 15, 2008 at 7:21 pm
“Daca vrei sa vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poti face vindecandu-te pe tine”-dr. Haleakala Lew Len
E cam greu sa mergi mai departe, mai ales ca trebuie sa te ridici si sa urci.
aprilie 15, 2008 at 7:51 pm
@Cristal Da, e greu sa mergi mai departe daca ai cazut. Insa daca nu poti, ai sansa sa ceri ajtor de la cei care iti pot arata cum sa te ridici.
Nu stiu cum e cu citatul de mai sus…
aprilie 15, 2008 at 8:26 pm
Mintea noastra e fascinata de complex si suntem maestrii in a complica lucrurile.
Lumea e o reflectare a ceea ce se intampla in interiorul nostru. Daca ne confruntam cu o problema, trebuie sa cautam cauza in noi insine.
Fiecare stie cel mai bine, cum e la el in suflet.Ajutor? Da,sa accepti de la cineva care are rabdarea si daruirea de a “stii” asculta.
Cred ca psihologii stiu sa-si “vindece” mai intai prejudecatile lor, strecurate involuntar in suflet.
aprilie 15, 2008 at 8:31 pm
@Cristal De acord ca trebuie sa cautam in noi insine cauza, raspunsul, rezultatul…etc.
Iar cat despre “vindecarea psihologului”, e o greseala imensa al psihologilor care nu si-au rezolvat propriile probleme in acei 5-6 ani de formare. “Rezolvare al proprilor probleme”, care ar trebui sa tina o viata intreaga, astfel incat sa poti fi o coala alba in fata pacientului. Nu toti reusesc din pacate, pentru ca nu e usor. Dar nimeni nu a zis ca va fi…
aprilie 15, 2008 at 8:44 pm
Lucrurile dificile sunt fascinante si sunt convinsa ca, cu optimismul tau, gasesti si “frumusete” in ceea ce faci si descoperi.
Mult-mult succes!
aprilie 15, 2008 at 8:51 pm
@cristal Intr-adevar gasesc frumusete in ceea ce fac. Altfel nu as face-o. Mersi!
aprilie 21, 2008 at 5:27 pm
Nu cred ca intr-o viata de om ( fie ea si de psiholog ) iti poti rezolva toate problemele.
Constientul uman, o masinarie fascinanta as zice, nu ?, refuleaza continuu toate starile angoase ale vietii, etape care treci prin ele odata cu inaintarea in varsta, adica ce vreau sa spun este faptul ca rezolvarea unei probleme vechi poate fi cauzatoare de una mai noua si mai dificila …
In legatura cu psihologii, Szerena - pe tine, sincer te admir, deci te scot din ecutia ce am sa o formez, scuza-ma daca o sa ti se para jignitoare, insa : psihologii sunt simple “plombe” ce acopera “carii” innegurate de suferinte morale si fizice. Odata si odata, acest “acoperis” va cadea scotand la iveala straduinta muritorului …
aprilie 22, 2008 at 7:04 am
@Calibro
“Nu cred ca intr-o viata de om ( fie ea si de psiholog ) iti poti rezolva toate problemele.”
Poti incerca. Sau macar rezolvarea celor mari care deranjeaza munca cu pacientii.
aprilie 22, 2008 at 4:17 pm
Asa e, n-ai ce pierde, e doar o simpla manifestare a vointei, incercarea.